Cuvântul „ocupant” sună ca dracul. La începutul mileniului al treilea
toţi sunt preocupaţi de propria lor imagine. Iată de ce nimănui nu-i
place să i se spună pe nume.
Ghimpu, premergătorul lui
ClintonCorupţii pretind că sunt în serviciul poporului.
Gangsterii vor să fie consideraţi oameni de afaceri. Pedofilii şi-ar
dori să treacă în ochii lumii drept oameni de cultură. Imperialiştii şi
ocupanţii de toate felurile nu sunt nici ei o excepţie. Aceştia susţin
că ar fi în realitate nu cotropitori, ci eliberatori.
Astfel
stând lucrurile, nu e de mirare că decretul lui Mihai Ghimpu, prin care
28 iunie a fost declarată zi a ocupaţiei sovietice, i-a tulburat tare
pe ruşi. Ei au ripostat nervos. Aşa ar reacţiona, de altfel, orice
jigodie de birocrat corupt în cazul în care i s-ar spune verde în faţă
că ia mită sau că sustrage fonduri publice. Sau orice oligarh rus dacă i
s-ar imputa că este un bandit ordinar.
Totuşi, când acum zece
zile i-a numit pe ruşi ocupanţi, Mihai Ghimpu le părea multora un relict
al războiului rece. Acum însă el nu-i decât premergătorul lui Hillary
Clinton. Recent, secretarul de stat american, cu ocazia vizitei sale la
Tbilisi, în stilul şi maniera lui Ghimpu, a condamnat fără menajamente
prezenţa trupelor străine pe teritoriul Georgiei şi i-a taxat pe ruşi
drept ocupanţi.
Curios este faptul că Moscova a înghiţit pilula.
Nu s-a burzuluit la Hillary Clinton, aşa cum a procedat în cazul
preşedintelui interimar al Republicii Moldova. A tăcut mâlc. De ce evită
să sară la gâtul americanilor, chit că vorbele secretarului de stat nu
i-au picat deloc bine la stomac?
Imperialismul rus, o
victimă a crizei mondialeAcum un an, aveai impresia că
Moscova caută pricină şi nu scapă nicio ocazie de a terfeli americanii.
Astăzi însă aceasta rabdă chiar şi atunci când regimul Putin este
catalogat de Washington ca fiind autoritar şi anacronic. Kremlinul a
rămas fără replică, bunăoară, când Hillary Clinton, în cadrul
întrevederii cu Mihail Saakaşvili, a declarat că SUA nu recunosc sferele
de influenţă şi de aceea nu se vor împăca în niciun caz cu pretenţia
Rusiei de a considera întreg spaţiul ex-sovietic drept o zonă a
intereselor sale privilegiate.
Moscova o lasă mai moale şi
pleacă capul în faţa celor mai puternici decât ea pentru că e
neputincioasă. Până la declanşarea crizei mondiale, ruşii se iluzionau
că preţurile la ţiţei şi gaze naturale vor creşte continuu,
asigurându-le prosperitatea fără ca ei să-şi pună capul la contribuţie.
Exact ca în poveştile cu „Ivanuşka-Duraciok” care, deşi e leneş şi
prost, are noroc să i se întâmple o minune şi să se îmbogăţească peste
noapte din senin şi fără niciun merit.
Însă recesiunea
financiară a dat peste cap planurile lui Putin de a reda ţării sale
măreţia de altădată. Problemele economice au temperat tentaţiile sale
revanşarde. Imperialismul rus a devenit, aşa cum scria deunăzi
publicaţia estoniană „Postimess”, o victimă a crizei mondiale.
Degringolada
din Kârgâzstan şi refuzul Moscovei de a trimite trupe în această ţară
pentru a opri violenţele au dat în vileag mai mult ca oricând impotenţa
economică şi militară a Rusiei. Astăzi, aceasta nu-şi mai poate permite
ceea ce a făcut acum doi ani în Georgia. Mai cu seamă, împotriva unor
state, precum Kârgâzstan sau Republica Moldova, cu care nu are un hotar
comun.
În plus, ruşii au nevoie ca de aer de investiţiile şi
tehnologiile occidentale fără de care ar putea să rămână o Nigerie
înzăpezită. Sau o Burkina Faso cu rachete balistice.
Tactica
germană a premierului FilatÎn aceste împrejurări, o
linie rezonabilă adoptă premierul Vlad Filat atunci când pledează pentru
relaţii pragmatice cu Moscova. Rusia este un colos cu picioarele de
lut, nu un demon. În faţa ei este contraproductiv şi chiar periculos să
te închini. Totodată, Moscova, dacă se poate, nici nu trebuie provocată.
În schimb, Kremlinul are slăbiciuni care îl obligă să cedeze în cazul
în care i se oferă un preţ bun. Acest lucru l-au înţeles Germania,
Polonia şi, mai nou, România, care încearcă să îmbine plăcutul cu utilul
în dialogul cu fosta metropolă sovietică.
Pe de o parte, SUA şi
UE pledează pentru schimburi economice reciproc avantajoase. Se acceptă
antrenarea Rusiei într-un eventual nou sistem de securitate
internaţională şi i se promite asistenţă în procesul de modernizare a
ţării. România, urmând exemplul partenerilor occidentali, invită
businessul rus să investească în sectoarele sale strategice.
Pe
de altă parte, însă, Kremlinului i se impune respectarea unor reguli de
joc. Germania şi Polonia, bunăoară, cer evacuarea trupelor ruse din
Transnistria. În paralel, România adoptă o strategie oficială clară faţă
de spaţiul dintre Prut şi Nistru şi declară în Strategia Naţională de
Apărare că „prin aderarea Republicii Moldova la spaţiul comun european
vor putea fi eliminate ultimele bariere care au separat o naţiune".
Totodată, avertizează că staţionarea trupelor ruse în autoproclamata
republică nistreană este „o ameninţare" la adresa ţării”.
Noua
tactică germană este o şansă pentru noi. Influenţa Rusiei în statele
limitrofe se reduce, fapt recunoscut până şi de Duma de Stat.
Capacitatea ei de intervenţie militară este practic inexistentă. Se
diminuează şi semnificaţia acesteia ca partener economic al Republicii
Moldova.
Într-o atare situaţie,
Chişinăul nu are niciun motiv să
tremure de frică în faţa Moscovei. Dacă îşi ia măsuri de precauţie
politică şi economică,
Republica Moldova, având în spate România, ca să
nu mai zic de UE şi NATO, se poate pune la adăpost de orice primejdie
răsăriteană pentru a-şi urma în voie cursul european.