MANUC-BEI: DIPLOMAT TRĂDĂTOR

“Voi cuceri pămînturi, că istoricii care să

dovedească ale cui sînt, avem.”

Napoleon Bonaparte

 “Nimeni nu este atăt de nebun să aleagă războiul

în locul păcii! În timp de pace copiii îşi îngroapă

părinţii, iar în timp de război – părinţii pe copii.”

Herodot

Istoria Ţării Moldovei este împînzită de multe evenimente tragice, dealtfel ca şi soarta tuturor popoarelor mici. Unul din acestea a fost războiul ruso-turc din 1806-1812, care s-a terminat cu anexarea unei părţi a Moldovei de către Rusia.

În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812 armata rusă a ocupat Moldova şi Valahia, două principate romîneşti, pe care ţarul voia să le includă în componenţa imperiului său. Dar spre sfîrşitul războiului, aflînd că Napoleon pregătea o campanie împotriva Rusiei, ţarul a fost nevoit să-şi limiteze pretenţiile numai cu Basarabia. Mai mult decît atît, el n-ar fi primit nici această regiune bogată, dacă ruşii nu-l cumpărau pe dragomanul Dimitrie Moruzi, traducătorul oficial al delegaţiei turceşti la tratativele de pace din 1812 (faptul de luare a mitei a fost recunoscut deschis în amintirile amiralului Cicagov, conducătorul delegaţiei ruseşti). Aceasta-i atît de adevărat, încît numai turcii au aflat de trădarea acestui demnitar înalt de stat, ei imediat l-au decapitat, aceiaşi soartă a avut-o şi al doilea frate al său, iar al treilea a fost aruncat în închisoare

Numai Manuc putea hotărî cît de adînc se poate de ajuns în tratativele cu comandanetul suprem (al Rusiei – Al.M.), care cărţi pot fi deschise şi care să fie ţinute temporar în secret. Ah, că multe mai ştie acest Manuc![1]

Manuc-Bei, armean de origine, s-a născut în 1769 la Rusciuc (Bulgaria). Tatăl lui Manuc, Martiros – negustor bogat din Rusciuc, a dorit ca fiul său să primească o educaţie aleasă. Să devină un om cărturar şi cult. Fără îndoială, acest lucru părintelui i-a reuşit. Manuc şi-a făcut studiile la Iaşi, devenind un bun cunoscător al istoriei şi al ştiinţei care dirijează relaţiile dintre state, adică diplomaţia. El s-a dovedit a fi vrednic de a cunoaşte şi cîteva limbi străine: turca, franceza, germana; desigur în afară de armeana şi româna. Înarmat cu asemenea cunoştinţe şi avînd o avere destul de solidă, Manuc a avut un destin din cele mai uimitoare; devenit om de încredere al Porţii s-a alăturat lui Mustafa Paşa Bairactar, care, ajuns mare vizir, a încercat să înfăptuiască unele reforme economice şi politice.

În noiembrie 1806 a izbucnit războiul ruso-turc, desfăşurat ca de obicei, mai mult pe teritoriul principatelor Dunărene (Moldovei, Munteniei). Rodnica activitate Manuc şi-a început-o prin diferite servicii aduse Imperiului otoman, mai ales în viaţa economică a bazinului dunărean. Ca om de încredere a demnitarilor de pe aceste meleaguri, aprovozionînd armatele şi cetăţile turceşti cu cele necesare, Manuc şi-a căpătat o înaltă preţuire în faţa autorităţilor şi, evident, aceste servicii n-au rămas fără răsplată. Primul gest de recompensă din partea sultanului Mustafa IV, care printr-un firman împărătesc promulgat la 24 octombrie 1807 l-a proclamat pe Manuc dragoman (tălmaci – Al.M.) al Porţii, conferindu-i şi titlul de bei (principe – Al.M.), ceea ce implica şi toate privilegiile legate de acest rang. Mustafa Paşa, marele vizir, a fost numit în 1807 în fruntea armatelor turceşti, dar în anul următor, a fost omorît de enicerii răsculaţi. Manuc-bei a reuşit să se salveze. Aproximativ peste un an, sultanul Mahmud II, succesorul lui Mustafa la tronul otoman, printr-un firman cu data de 22 septembrie 1808, l-a numit pe Manuc-bei, domn al Moldovei. Însă Manuc n-a folosit acest drept privitor la scaunul tăgăduit, în locul său continuînd să rămînă Scarlat Callimah.[2]

Manuc-bei, dacă observaţi, excelent e înzestrat de la natură cu talentul de politician şi talentul acesta al său este pe deplin preţuit de Bairactar.[3]

Războiul ruso-turc, început în 1806 îşi continuă mersul. După cum ne relatează Enciclopedia Sovietică Moldovenească, Manuc-bei a stabilit legături secrete cu autorităţile ruse, cărora le-a acordat ajutor economic şi diplomatic. Datorită relaţiilor pe care le avea în lumea diplomatică a Istambuluului, Manuc-bei a fost considerat de Rusia un om util iar în 1810 a fost decorat cu ordinul „Sfîntul Vladimir” de gradul III. pentru unele servicii aduse ruşilor.

Tratativele secrete cu Rusia. Dealtfel, asemenea tratative le începuse mai înainte cu aprobarea chiar a lui Mustafa Paşa. Fiind stabilit la Bucureşti, şi-a intensificat activitatea de mediere între cele două puteri beligerante. La 30 decembrie 1809 consulul francez scria din Bucureşti, în cel mai mare secret, „două persoane din Rusciuc s-au oprit la un anume Manuc-bei (...). Am reuşit să aflu, că marele vizir şi Rens Efendi răspund la propunerile făcute de kneazul Bagration (talentatul conducător de oşti, eroul viitorului război pentru apărarea patriei din 1812 – Al.M.) şi că Manuc-bei a fost intermediarul între armata rusă şi cea otomană”.

De fiecare dată cînd Manuc-bei se afla la Istambul, el locuia la prieteni, figuri de vază din comunitatea armeană a capitalei turceşti. În noaptea de 14 noiembrie 1808, de exemplu, Manuc-bei a dat în casa din cartierul Ortachi a unui prieten un banchet în cinstea delegatului rus Cranscutschi, care tocmai sosise la Istambul spre a începe negocierele de pace cu delegaţia turcă, din care făcea parte şi Manuc-bei. În 1811 turcii au însărcinat pe o grupă de diplomaţi (printre care şi Manuc-bei) să ducă tratative la încheierea păcii, cu condiţia „să nu accepte cedări teritoriale” (subliniat de mine – Al.M.).

Pacea, însă, încheiată la Bucureşti la 16-28 mai 1812, prevedea tocmai asemenea cedări, ceea ce a provocat la Istambul o mare indignare, susţinută şi de agenţii lui Napoleon I, care se pregătea să atace Rusia.

Pe Manuc mulţi îl invidiază – şi nu mintea lui o invidiază, ci bogăţia şi succesul, pe care le are în toate. Dar bogăţia şi succesul sînt de la minte. La noi se zice: cîţi bani nu i-ai da prostului, tot una nu se va îmbogăţi.

Evenimentele care au urmat după Pacea de la Bucureşti sînt binecunoscute. Poarta n-a putut ierta trădarea cu care delegaţia turcă a tratat interesele Imperiului otoman în cursul negocierilor. Dimitrie Moruzi care făcea parte din această delegaţie a fost decapitat la 26 octombrie 1812 lîngă Şamula; Panaoit fratele lui a avut aceiaşi soartă şase zile mai tîrziu la Istambul, iar un fost colaborator, anume Capudan paşa Ramiz, a fost decapitat la 25 martie 1813 la Colentina lîngă Bucureşti. O soartă asemănătoare îl pîndea şi pe Manuc-bei.

Miser Mserianţ, învăţătorul copiilor lui Manuc-bei, după moartea lui a întocmit o biografie bazată pe documente, care le-a avut la îndemînă şi pe mărturisirile contemporanilor. Iată de pildă, cum descrie Mserianţ întîlnirea dintre Manuc-Bei şi Deli-Başi, cel care l-a executat pe Ramiz paşa, în martie 1813:

„Uciderea lui Ramiz paşa fusese organizată într-o taină atît de mare, încît nimeni dintre locuitorii Bucureştiului nu bănuia că se întîmpla asemenea lucruri. Nici Manuc-bei, cu tot spiritul său pătrunzitor, nu bănuia această trădare şi se hotărîse să iasă şi el înaintea paşei, laolaltă cu ceilalţi. Dar n-a putut ieşi la timp din casă din cauza unei pedici... Abia sosit la marginea oraşului, s-a întîlnit cu un turc, care i-a dat cumplita veste spunîndu-i: „Întoarce-te înapoi, domnul nostru Ramiz paşa a fost decapitat, la cine te mai duci?”. Cum a auzit asta, Manuc-bei a făcut îngrozit cale întoarsă şi a rămas pe gînduri, deaorece, dacă astă dată ar fi ajuns cu căteva minute mai devreme în întîmpinarea paşei, ar fi luat loc cu el în trăsură şi ar fi căpătat desigur lovitura mortală...”

Manuc-bei înţelegînd că viaţa-i este în pericol, fiind învinuit de trădare faţă de interesele Porţii s-a refugiat în Transilvania, de unde a plecat în Austria, aflîndu-se în capitala ei pînă la sfîrşitul Congresului de la Viena (1814-1815). După aceasta, s-a retras pe moşia sa din satul Hînceşti (Basarabia). Există o scrisoare autentică datată cu 23 iunie (5 iulie) 1817 şi semnată de arhiepiscopul armean Grigor Zacarean. La 19 iunie 1817 Manuc a fost înştiinţat că un înalt personaj – contele Benijsen, comandantul armatei, urma să treacă prin apropierea moşiei sale.

“În ziua de 20 a lunii, scria arhiepiscopul, Manuc s-a dus în întîmpinarea contelui Benijsen, a lui Rusevici şi Bahmetov şi i-a adus acasă (la Hînceşti – Al.M.) cu onorurile cuvenite. După cîteva ceasuri, cînd masa era deja gata, unul din generali l-a întrebat pe Manuc-bei dacă putea încerca acei cai arabi (ai săi). Manuc a dat ordin servitorului său, văzînd însă că acesta nu poate călări calul cum trebuie, l-a coborăt de pe cal şi a încălecat el. După cîteva încercări încoace şi încolo, a coborăt de pe cal, şi de odată a căzut fără simţire pe trepte. Generalii l-au dus în casă, l-au culcat pe divan şi stropindu-l cu apă pe faţă, l-au deşteptat. Manuc a vrut să bea apă şi a spus să i se ia sînge. Dar în acest moment, negăsindu-se acolo nici medicul său, nici cel a contelui, pînă să sosească un medic din oraş la ora 20 seara şi-a dat sufletul lui Dumnezeu”.

A fost înmormîntat Manuc-bei pe moşia sa din Hînceşti. Se spune ,că a fost otrăvit cu o substanţă, care creşte tensiunea arterială şi care e greu de depistat în procesul de investigaţie.

Astfel au fost pedepsiţi toţi trădătorii,care au servit interesele Imperiului rus.

Pacea de la Bucureşti din 1812 a fost, de fapt, începutul tragediei basarabene. Poate de aceea Marele istoric-enciclopedist Nicolae Iorga a numit-o „pacea ticăloasă”.

Alexandru Moraru,istoric-arhivist şi publicist.(mun.Chişinău)

Sursa: www.tribuna-basarabiei.ro

---

[1] R.Gordin.Pod zvezdoi Kutuzova. Editura  Literatura artistică, Chişinău, 1987, pag.15

[2] Revista Magazin istoric  nr. 9   din 1972,  pag. 51-57

[3] R.Gordin, op.cit, pag.17