Treizeci de kilometri, 66 de ani şi o istorie cusută pe viu despart România de un oraş pierdut undeva la graniţa dintre uitare, neputinţă şi frustrare.
Astăzi, doar clopotele mănăstirilor sucevene mai anesteziază, din când în când, distanţa până la Cernăuţi. Dincolo de Vama Siret, peste întinderile Bucovinei, plutesc mii de fantome: 31 de litere ale unui alfabet aproape uitat, fagii tăcuţi din Codrii Cosminului, domnitorii vechii Moldove şi nişte secole sudate de crucile ruginite pe care stau, împotriva timpului şi a timpurilor, nume româneşti.
Cernăuţiul e un oraş, o provincie şi o rană. A fost, pe vremuri, o poezie şi mai mult decât atât. I se spunea „mica Vienă” şi era al treilea oraş (ca populaţie) al României interbelice, după Bucureşti şi Chişinău. O universitate, zece cinematografe, opt consulate străine, unsprezece bănci, peste douăzeci de biblioteci şi douăsprezece spitale strâng, în cifre reci, povestea fascinantă a unuia dintre cele mai importante centre urbane din România monarhică.
În oraşul de astăzi, capitala provinciei cu acelaşi nume, istoria aceasta se rosteşte şoptit. Cernăuţiul a aniversat, în 2008, 600 de ani de la prima atestare documentară a aşezării, printr-un hrisov emis de Alexandru cel Bun. Fondatorul a fost uitat (oamenii locului îi zic Olexandr Dobryi), actul domnesc respiră în prezent aerul unui muzeu din Moscova, iar în România despre Cernăuţi se mai vorbeşte doar la extreme: cu patos şi cu resemnare.
“Acasă” se rosteşte în şoaptă
La treizeci de kilometri de Vama Siret, „mica Vienă” e paradoxul perfect. Un oraş străin, trăindu-şi viaţa pe malul Prutului, plătind nesfârşitul tribut unei istorii-bisturiu. Şi totuşi, la Cernăuţi, vorbind româneşte, rişti oricând să fii înţeles. Aproape 20% din populaţia acestui oraş cu 250.000 de locuitori are rădăcini româneşti.
Recensămintele Kievului vor trage, oricând, cifra aceasta în jos: aici, românii şi moldovenii sunt atât de diferiţi încât vor fi încadraţi mereu în categorii etnice diferite. Atât de diferiţi încât până şi Eminescu e la Cernăuţi un clasic în două literaturi: cea românească şi cea moldovenească. Atunci când, vreme de şase secole, stai la răscrucea marilor interese, reinterpretările nu mai miră.
Ceva doare însă la Cernăuţi mai tare. România i-a uitat pe etnicii de aici. A făcut-o, mai întâi, din raţiuni de stat. Continuă astăzi să o facă din motive neclare pentru miile de oameni cu buletin ucrainean şi rădăcini dincolo de Siret. Pentru Bucureşti, ei sunt doar nişte străini. Au nevoie de vize şi de un întreg proces juridic care să le valideze dreptul de a trece linia spre ceea ce încă numesc „acasă”. continuare ....
Astăzi, doar clopotele mănăstirilor sucevene mai anesteziază, din când în când, distanţa până la Cernăuţi. Dincolo de Vama Siret, peste întinderile Bucovinei, plutesc mii de fantome: 31 de litere ale unui alfabet aproape uitat, fagii tăcuţi din Codrii Cosminului, domnitorii vechii Moldove şi nişte secole sudate de crucile ruginite pe care stau, împotriva timpului şi a timpurilor, nume româneşti.
Cernăuţiul e un oraş, o provincie şi o rană. A fost, pe vremuri, o poezie şi mai mult decât atât. I se spunea „mica Vienă” şi era al treilea oraş (ca populaţie) al României interbelice, după Bucureşti şi Chişinău. O universitate, zece cinematografe, opt consulate străine, unsprezece bănci, peste douăzeci de biblioteci şi douăsprezece spitale strâng, în cifre reci, povestea fascinantă a unuia dintre cele mai importante centre urbane din România monarhică.
În oraşul de astăzi, capitala provinciei cu acelaşi nume, istoria aceasta se rosteşte şoptit. Cernăuţiul a aniversat, în 2008, 600 de ani de la prima atestare documentară a aşezării, printr-un hrisov emis de Alexandru cel Bun. Fondatorul a fost uitat (oamenii locului îi zic Olexandr Dobryi), actul domnesc respiră în prezent aerul unui muzeu din Moscova, iar în România despre Cernăuţi se mai vorbeşte doar la extreme: cu patos şi cu resemnare.
“Acasă” se rosteşte în şoaptă
La treizeci de kilometri de Vama Siret, „mica Vienă” e paradoxul perfect. Un oraş străin, trăindu-şi viaţa pe malul Prutului, plătind nesfârşitul tribut unei istorii-bisturiu. Şi totuşi, la Cernăuţi, vorbind româneşte, rişti oricând să fii înţeles. Aproape 20% din populaţia acestui oraş cu 250.000 de locuitori are rădăcini româneşti.
Recensămintele Kievului vor trage, oricând, cifra aceasta în jos: aici, românii şi moldovenii sunt atât de diferiţi încât vor fi încadraţi mereu în categorii etnice diferite. Atât de diferiţi încât până şi Eminescu e la Cernăuţi un clasic în două literaturi: cea românească şi cea moldovenească. Atunci când, vreme de şase secole, stai la răscrucea marilor interese, reinterpretările nu mai miră.
Ceva doare însă la Cernăuţi mai tare. România i-a uitat pe etnicii de aici. A făcut-o, mai întâi, din raţiuni de stat. Continuă astăzi să o facă din motive neclare pentru miile de oameni cu buletin ucrainean şi rădăcini dincolo de Siret. Pentru Bucureşti, ei sunt doar nişte străini. Au nevoie de vize şi de un întreg proces juridic care să le valideze dreptul de a trece linia spre ceea ce încă numesc „acasă”. continuare ....
Tribuna-Basarabiei.ro
Sursa: Evz.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu