Înapoi la istorie sau reevaluarea spirituală a portretului martirului român
din temnițele comuniste
Răzvan Codrescu: Din păcate, istoriografia noastră continuă să fie una puternic ideologizată, iar ea se reflectă ca atare şi în manualele şcolare, ceea ce împiedică o cunoaştere şi o asumare reală a istoriei recente. O nouă gîndire unică şi un nou limbaj de lemn tind să ia (dacă nu au şi luat deja) locul celor comuniste. Fiind tot o gîndire şi un limbaj de stînga, păstrează destule clişee şi idiosincrazii marxiste. În plus, s-a dat în damblaua aşa-numitei «demitologizări» a istoriei: trecutul nu trebuie să mai aibă nimic exemplar şi însufleţitor, ci e mai degrabă livrat conştiinţelor tinere ca un depozit de contraexemple, ideea fiind că avem un prezent precar din pricină că trecutul a mers pe căi greşite. Chiar apartenenţa noastră la Ortodoxie a ajuns să fie privită ca un handicap istoric! Modelele bune de urmat nu mai sunt în istoria noastră, ci pe aiurea. Comunismul este prezentat ca un regim abuziv, dar se spune prea puţin despre rezistenţa anticomunistă din închisori, din lagăre şi din munţi (zeci de mii de oameni, de toate profesiile şi condiţiile sociale), pentru că a fost adeseori prea «naţionalistă» şi prea «religioasă», deci necorespunzătoare standardelor «europene» actuale. Decât un adevăr istoric necorespunzător ideologic, mai bine tăcerea! Şi, la o adică, mistificarea. Cred că nici un alt popor european n-a mai minţit despre sine atît cât au minţit – şi continuă să mintă – românii, cel puţin la nivel oficial. Pînă să se poată interveni de sus (pentru aceasta e nevoie de oameni publici oneşti şi responsabili, cum nu prea avem în structurile actuale), e necesară o rezistenţă intelectuală individuală la manipulare şi mistificare, adică refuzul hotărât şi demn de a face jocul unei anumite propagande.
T. P.: Deşi s-au realizat anumite documentare pe tema universului concentraţionar din România comunistă şi s-au şi elaborat câteva publicaţii în acest sens, există totuşi un real dezinteres faţă de nenumăraţii martiri din temniţele comuniste, care, prin lupta lor continuă, au căutat să păstreze aprinsă flacăra credinţei şi a identităţii naţionale. Mai trist este că nici Biserica Ortodoxă Română nu-i menţionează suficient de des, în aşa fel încât românul generic sau ca entitate socială activă să fie măcar un martor reflexiv atent, pentru a nu spune o minte responsabilă. Oricum, există o mare problemă şi în legătură cu faptul că Biserica nu doreşte să-i canonizeze pe baza simplului motiv ca mulţi dintre martiri au fost simpatizanţi sau membri ai Frăţiilor de Cruce din cadrul Mişcării Legionare, fiind total de neînţeles ignoranţa Bisericii ca instituţie oficială sub acest aspect. Care este factorul determinant pentru o astfel de atitudine din partea Bisericii Ortodoxe Române şi în ce măsură consideraţi că ar trebui să vorbim despre necesitatea unei purificări a BOR ca instituţie?
R. C.: Şi Biserica, şi Şcoala sunt încă pline de oameni care s-au format în comunism şi au fost cu acesta în diferite forme şi grade de complicitate. Acestor oameni le e greu să facă o critică radicală a comunismului şi să omagieze rezistenţa jertfelnică anticomunistă, pentru că fie se simt cu musca pe căciulă, fie chiar mai au nostalgii comuniste. Biserica Ortodoxă, pe de altă parte, se teme să nu fie asociată cu legionarismul, să nu pară reacţionară şi fundamentalistă, pentru că majoritatea covîrşitoare a celor care s-ar cuveni canonizaţi ca martiri au fost fie legionari, fie membri ai Frăţiilor de Cruce (asimilate tot cu Legiunea). Iar mulţi dintre aceştia au fost chiar preoţi şi călugări. Întrebarea este: s-au jertfit ei pentru crezul lor politic sau pentru crezul lor religios? Jertfa a fost, până la urmă, pentru Cruce, Ţară şi Neam în general, căci aventura politică a tinereţii lor era demult expirată… Dar Biserica ar putea deocamdată să rânduiască măcar o zi pe an de cinstire a tuturor martirilor din temniţele comuniste, fără nominalizări: s-ar evidenţia astfel, măcar în conştiinţa credincioşilor, dimensiunea jertfelnică generală a trecutului recent. Din păcate, până acum, Biserica Ortodoxă Română nici atât nu a catadicsit să facă, în timp ce în Rusia, mama comunismului, Biserica a canonizat deja nominal sute de martiri ai crucii din Gulag! Trebuie însă spus că există la noi un puternic curent de cinstire a martirilor în mediile mănăstireşti, ca şi în sânul laicatului ortodox activ. Poate că aceste două fronturi, conjugate, vor reuşi, treptat, să sensibilizeze şi ierarhia bisericească. Iar dacă legionarismul e piatra de poticnire, atunci s-ar putea începe canonizările cu acei martiri ai închisorilor despre care se ştie sigur că n-au fost legionari: un Mircea Vulcănescu, un Daniil Sandu Tudor… La «purificarea» Bisericii nu mă pricep şi cred că este mai degrabă treaba lui Dumnezeu. Nu trebuie totuşi trecut cu vederea că sub egida Bisericii a apărut totuşi, în 2007, un martirologiu destul de amplu şi de bine alcătuit (iniţiat şi finanţat, ce-i drept, din afară). Iată că avem totuşi cel puţin un precedent în care Biserica s-a implicat semnificativ, sub vechiul Patriarh. Poate că noul Patriarh nu a avut suficient timp deocamdată să ducă lucrurile mai departe…
T. P.: Gîndindu-mă la martirii din temniţele comuniste româneşti, nu pot să nu aduc în discuţie nişte nume precum Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Gheorghe Calciu-Dumitreasa sau Roman Braga. Mai ales numele lui Valeriu Gafencu constituie o mare pagină din istoria recentă a martirajului românesc şi nu întîmplător Nicolae Steinhardt l-a numit «sfîntul închisorilor». În acest sens, aş fi dorit să vă întreb dacă destinul unui martir asemenea lui Valeriu Gafencu poate reprezenta prototipul adevăratului apărător al conştiinţei identitare şi spirituale.
R.C.: Este indiscutabil că Valeriu Gafencu rămîne un personaj exemplar: nu numai prin moartea mucenicească, nu numai prin înălţimea şi puritatea trăirii sale creştine, dar şi pentru faptul că a generat o adevărată mişcare duhovnicească – un fel de «Rug Aprins» al închisorilor – printre tinerii deţinuţi, descrisă cel mai bine în memoriile lui Ioan Ianolide. Şi asta în condiţiile în care Gafencu nu era nici preot, nici monah şi nici măcar student în Teologie. Era un eminent student în Drept, trecut scurtă vreme prin Frăţiile de Cruce. El depăşise însă legionarismul ca experienţă politică şi înaintea morţii a mărturisit: «Nu regret că am fost legionar şi că am purtat haină legionară; dar dacă voi regreta ceva, va fi faptul de a nu fi purtat de la începutul începuturilor o singură haină: haina lui Hristos!». S-a spus că legionarii ar fi fost antisemiţi incorigibili, dar Gafencu, deşi grav bolnav de plămîni, i-a cedat medicamentele sale unui evreu (Richard Wurmbrand) şi a fost numit «sfîntul închisorilor» chiar de către un evreu (N. Steinhardt). Gafencu a murit în închisoare, la Tg. Ocna, în 1952, alţii şi-au dus crucea pînă în 1964, la graţierea generală (făcută de comunişti sub presiunea forurilor internaţionale). Părintele Gheorghe Calciu, pe care l-aţi pomenit, după ce a fost deţinut politic timp de 16 ani sub Gheorghiu-Dej, a mai făcut 5 ani de închisoare politică şi sub Ceauşescu, pentru că s-a opus pe faţă dărîmării bisericilor şi ateizării tinerelor generaţii: 21 de ani de închisoare pentru că a crezut în Hristos şi în destinul creştin al neamului românesc! Or, dacă astfel de oameni nu ni-s modele, atunci care ar fi, mă rog, modelele «dezirabile»?!
T. P.: Având în vedere tematica pe marginea căreia discutam, nu aş putea să nu-mi aduc aminte de una dintre profundele şi cuprinzătoarele remarci pe care le-a făcut Părintele Arsenie Papacioc, şi anume: «Comunismul a umplut cerul de sfinţi». Într-adevăr, comunismul a reprezentat un asasinat atât virtual, cît şi fizic, însă nucleul de credinţă şi de comuniune cu Dumnezeu a fost fortificat în timpul experimentelor de reeducare care erau puse în practică în diferitele penitenciare comuniste, dintre care Piteşti, Gherla şi Aiud atrag şi vor atrage cu siguranţă atenţia într-un mod deosebit. De asemenea, această idee a Părintelui Arsenie Papacioc a fost puternic susţinută şi prin nenumăratele volume de mărturii sau monografii, dintre care cartea de mărturii a monahului Moise despre Valeriu Gafencu, sau cea a lui Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, sînt nişte surse cît se poate de pătrunzătoare. Aşadar, sînteţi de acord cu această idee că represiunea comunistă a umplut cerul de sfinţi? Şi cum credeţi că trebuie să ne raportăm la conceptul de «sfinţenie» sub aspectul pe marginea căruia discutăm?
R. C.: Da, a umplut cerul de sfinţi – ştiuţi şi neştiuţi de oameni. Despre Părintele Arsenie Papacioc însuşi, cînd s-a eliberat de la Aiud în 1964, chiar unul dintre torţionari ar fi exclamat: «Iese sfinţenia pe poartă !». (cum e consemnat în memoriile scriitorului Marcel Petrişor, acum în curs de reeditare). Există mărturii că marele duhovnic, pe atunci prea puţin cunoscut lumii largi, se ruga şi 17 ore pe zi şi n-a putut fi adus să facă nici cel mai mic compromis. Au mai fost astfel de figuri legendare ale rectitudinii în suferinţă, şi nu neapărat preoţi sau monahi. A fost prinţul Alexandru Ghica, a fost ofiţerul erou Aurel State, a fost bătăiosul Grigore Caraza şi alţii… Unii n-au mai ajuns să iasă din închisoare: Daniil Sandu Tudor, poetul-monah, sufletul Rugului Aprins de la Antim, a murit la Aiud în toamna lui 1962, iar Maica Mihaela Iordache (căci au existat şi martire, nu numai martiri) a murit la Ciuc în primăvara lui 1963. Sînt sfinţi înaintea lui Dumnezeu şi în sufletele oamenilor, chiar dacă încă nevalidaţi oficial de Biserică. Icoana Noilor Martiri ai Pămîntului Românesc de la Mănăstirea Diaconeşti îi poartă pe toţi, ca o Arcă a Învierii… Şi e cutremurător că unii dintre aceşti mari mărturisitori, în pofida inimaginabilelor suferinţe prin care au trecut, mai sînt încă în viaţă, ca Părintele Arsenie Papacioc, de care tocmai am vorbit, sau ca Părintele Justin Pârvu de la Mănăstirea Petru-Vodă (ca să rămînem numai la cazurile cele mai ilustre). Aceşti martiri din închisori sînt răscumpărătorii vremurilor în faţa oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu, Ei ar trebui să fie reperele sau pilonii renaşterii naţionale, dacă noi am fi cu adevărat demni de propriul nostru trecut. Dar se dovedeşte zi de zi, de 20 de ani încoace, că nu prea mai sîntem…
T. P.: În măsura în care sunteţi de acord, aş dori să facem câteva trimiteri şi la rolul intelectualității româneşti din străinătate în cunoaşterea şi transmiterea istoriei recente a României. Nu pot trece cu vederea cartea lui Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, sau pe cea a lui Paul Goma, Patimile după Piteşti, cărţi ce au încercat să ilustreze, atât cât a fost cu putinţă, mlaştina disperării ce a făcut obiectul dramei româneşti din perioada 1948-1964. Este drept, ele au fost contestate chiar de către anumiţi supravieţuitori ai temniţelor, considerîndu-se că astfel de cărţi nu gradul necesar de obiectivitate şi claritate, întrucât autorii lor nu au fost implicaţi direct în ceea ce se întâmpla în temniţele comuniste. Care este poziţia dvs. faţă de acest aspect şi cum ar trebui să ne raportăm la astfel de surse bibliografice? Ar putea ele totuşi să constituie o bază – sau mai bine zis o fază – incipientă pentru înţelegerea semnificaţiei represiunii din România comunistă? R. C.: Pe lângă rezistenţa anticomunistă din ţară, a existat şi un numeros Exil anticomunist românesc, care s-a străduit mult să deconspire ororile comuniste de acasă. Prima carte despre Piteşti, cea a lui Dumitru Bacu (care chiar a fost deţinut politic, între 1949 şi 1956), a apărut în 1963, în Spania, iar în 1971 a fost tradusă şi în engleză. (Recent, am reeditat-o la Christiana, cu note şi bibliografie la zi.) A mai fost Demascarea lui Grigore Dumitrescu (chiar un fost «piteştean»), apărută iniţial în Germania, apoi cărţile ilustrului disident Paul Goma (care avea şi el experienţa închisorilor, încă din anii stalinismului), iar mai tîrziu Fenomenul Piteşti – sinteza lui Virgil Ierunca, pe care toată lumea îl ştia, ca şi pe soţia lui, Monica Lovinescu, de la postul de radio «Europa Liberă», care şi-a avut şi el rolul lui major în subminarea regimului dictatorial. Sigur că, după 1989, au apărut în ţară mărturii sau studii mai extinse şi mai precise (Ion Ioanid, Virgil Maxim, Dumitru Bordeianu, Ioan Ianolide etc., ca să mă refer numai la memorialişti), dar meritele primilor deconspiratori nu sînt mai mici, iar cărţile lor se vor consulta întotdeauna cu folos, chiar dacă mai au cîte o informaţie greşită sau cîte o ambiguitate. Despre reeducarea de la Piteşti (1949-1951) – cea mai cumplită experienţă concentraţionară din spaţiul european – există deja o bibliografie enormă, iar despre faza tîrzie a reeducării de la Aiud (1960-1964) există acum excelenta analiză a fostului deţinut politic Demostene Andronescu, care este şi unul dintre marii poeţi ai închisorilor, pe linia lui Nichifor Crainic şi Radu Gyr. Dincolo de toate acestea, e încurajator că în vremea din urmă au început să se implice tot mai mult în studierea fenomenului concentraţionar şi o seamă de profesionişti ai istoriei, mulţi dintre ei tineri, de la care sînt de aşteptat marile sinteze definitive. Să sperăm că ele nu vor întîrzia, la rînd cu canonizările! Şi că vor afla suficiente urechi şi inimi deschise… Altminteri, vorba Părintelui Justin: «Şi de aceea ne bate Dumnezeu, că nu ştim să ne cinstim martirii»…
Autor: Tudor Petcu
Sursa: Tribuna-Basarabiei.ro
