Măicuţa Ana
În vara
anului 1995 am făcut parte dintr-o delegaţie de români care a vizitat
Transnistria. Regimul separatist al lui Igor Smirnov voia să arate că românii
nu sunt persecutaţi în ţara lui şi a acceptat ca cetăţeni din România să facă
parte din delegaţiile OSCE care monitorizau respectarea drepturilor omului în
republica lui nerecunoscută oficial de nimeni în lume.
La ieşirea
din Dubăsari, pe strada Lenin ce ne ducea spre satul Cocieri, ne-a ieşit în
cale o femeie bătrână.
– Hristos
S-a înălţat, dragii mei! – ne-a întâmpinat ea, vorbind în limba română.
–
Adevărat S-a înălţat, măicuţă! – i-am răspuns noi în cor.
– Veniţi
din România, nu-i aşa? – ne-a întrebat apoi.
– Da,
măicuţă, suntem din Bucureşti – i-am spus eu.
S-a
apropiat de noi şi ne-a implorat cu multă smerenie:
– Vă rog
cinstiţi-mi casa, dragi români!
Am intrat
în casa ei – o căsuţă mică şi sărăcăcioasă, dar curată. În sufragerie pereţii
erau plini cu icoane ortodoxe, iar masa era aranjată, cu tacâmurile puse, cu
pâine, vin, cozonac şi plăcinte, iar din cuptor ieşea mirosul unei fripturi cu
usturoi proaspăt făcută, de parcă tocmai aştepta pe cineva la masa de prânz.
– Pe voi
vă aşteptam, dragii mei. Haideţi intraţi şi luaţi loc – ne-a îndemnat ea. Cum
vă cheamă băieţi? – ne-a întrebat apoi.
După ce
s-a prezentat primul dintre noi, l-a sărutat pe obraji şi la îmbăţişat cu mult
dor, spunând că pe ea o cheamă Ana. La următorul a început să plângă, în timp
ce faţa îi râdea de bucurie. Când a ajuns la un coleg de lângă mine s-a aplecat
şi i-a sărutat picioarele, neputând să se oprească din plâns.
– De ce
plângi măicuţă? – a întrebat-o el mirat, încercând să o ridice de la picioarele
lui, jenat de această situaţie.
– De
fericire, dragul mamii, că aştept de ani buni să văd pe străzile noastre venind
români. Spuneţi-mi cum mai arată Bucureştiul? S-a mai făcut vreun parc mai
frumos ca Cişmigiul sau Herăstrăul?
Am
început să-i povestim despre Bucureştiul pe care – am aflat apoi – ea l-a
cunoscut în luna de miere în perioada interbelică. Ne întreba despre case din
Cotroceni şi de la Şosea, în care ea a stat în 1937, despre troiţa din
Herăstrău pe care ea a ridicat-o împreună cu soţul ei. Neştiind ce să-i
răspundem, i-am spus:
– Haide
cu noi în Bucureşti măicuţă să vezi ce s-a schimbat de când nu l-ai mai
vizitat. Noi mai avem de mers în câteva localităţi, dar peste 2 zile venim şi
te luăm cu noi în ţară.
– Mare şi
Bun este Dumnezeu, dragii mei. Este cea mai frumoasă sărbătoare de Înălţare din
viaţa mea.
La
plecare ne-a dat fiecăruia câte o iconiţă şi ne-a îmbăţişat picioarele,
plângând într-una de bucurie, iar noi i-am lăsat câteva poze făcute cu
Polaroidul, cu ea în mijlocul nostru.
– Ciudată
femeia – comentam noi când ne-am depărtat de casa ei, apreciind însă
ospitalitatea neobişnuită. Poimâine ne întoarcem în Dubăsari şi o luăm la
Bucureşti, că prea plângea de dorul Capitalei.
Când am
ajuns după două zile, măicuţa Ana era moartă, aşezată în sicriu pe masa la care
recent ne ospătase. Preotul a venit spre noi şi a început să ne vorbească.
– Măicuţa
Ana a murit fericită, după o viaţă tare chinuită. Bărbatul ei a murit la Cotul
Donului în 1942 în războiul pentru reîntregirea neamului, iar fiul ei a murit
în Ungaria în 1956, în timpul revoluţiei antibolşevice. De-atunci a trăit
singură, fără să aibă nici măcar bucuria să aprindă o lumânare la mormintele
celor dragi. Mereu visa la eliberarea Basarabiei şi a Transnistriei de către
români. Era o femeie credincioasă şi se pregătea să cinstească cum se cuvine nu
numai marile sărbători creştine – de Paşte, de Crăciun, de Sfântă Măria şi de
Sfinţii Petru şi Pavel – ci şi sărbătorile mari ale românilor – de 10 mai, de 1
decembrie. După ce voi l-aţi îndepărtat pe Ceauşescu de la putere, a sperat
continuu că veţi ajunge curând în Basarabia şi la noi, la Dubăsari. Dar pe
măsură ce trecea timpul devenea tot mai abătută. ”Nu mai vin părinte românii la
noi, aici” – îmi spunea tristă la spovedanie. ”Vin măicuţă, să nu te îndoieşti
– o îmbărbătam eu. Stai să scape de comuniştii de la ei şi o să-i vezi curând
pe străzile noastre. O să vină ca atunci, între războaie, în straie de
sărbătoare şi o să cânte cu noi în biserică”. ”Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! – repeta ea cuvintele din
Biblie, dar adu Doamne nişte români mai repede aici, ca să cred şi mai mult”.
În ultimii ani era tot mai bolnavă şi la fiecare spovedanie mă temeam că era
ultima dată când o vedeam în viaţă, dar ea, citindu-mi parcă gândurile, îmi
spunea: ”Nu mor părinte până nu văd venind români pe uliţa noastră”. Alaltăieri
la slujba de Înălţare a venit la mine şi mi-a spus că i S-a arătat Dumnezeu şi
I-a spus să se pregătească. Am mers la ea cu coana preoteasă să o ajut să facă
friptură şi plăcintă cu brânză şi cozonac cu nuci şi îi tot spuneam: ”Măicuţă
Ana, n-au venit români la noi în Transnistria de jumate de secol şi dac-or
veni, de unde ştii că or să vină la casa ta?” Ea se ruga şi plângea într-una,
iar noi am plecat de la ea convinşi că nu o să vină nimeni. Dar aţi venit voi
în urma noastră. Doamne, cum îi mai sălta inima de bucurie când m-a sunat pe
seară să-mi spună. ”Dumnezeu nu m-a părăsit. Dumnezeu mă iubeşte, părinte. Ei
n-au venit la întâmplare, ci Dumnezeu i-a trimis la mine. Acuma pot să mor şi ştiu
că mă duc la Domnul fericită”. În noaptea aia a murit, dar vă spun că n-am
văzut pe nimeni să moară mai fericit aşa cum a murit ea. Uitaţi-vă la chipul ei
să-i vedeţi zâmbetul pe faţă.
Am
condus-o pe ultimul drum la cimitir şi atunci am simţit că s-a născut în noi o
dragoste faţă de Basarabia şi faţă de românii de peste Nistru care niciodată nu
s-a stins. Atunci inima mea a rămas în Basarabia şi Basarabia a rămas în inima
mea cu mare dor. În toţi anii aceştia i-am tratat pe toţi basarabenii cunoscuţi
ca fiind copiii măicuţei Ana – pe toţi studenţii de peste Prut i-am ajutat mai
mult decât pe studenţii noştri români, cu colegii moldoveni din breasla mea am
lucrat cu multă dăruire, cei mai buni prieteni ai mei sunt basarabeni refugiaţi
în Bucureşti, iar unora le-am botezat copiii. Și la ceilalţi membri ai
delegaţiei am văzut aceiași dragoste neostoită faţă de
basarabeni: unul s-a căsătorit cu o transnistriancă, altul a adus foarte multe
fonduri europene și americane în proiectele unor
fundaţii basarabene, altul a devenit unul din cei mai cunoscuţi pro-unioniști
români scriind numeroase articole favorabile despre Moldova. Dar parcă nu era
de-ajuns. Simţeam că toate discursurile noastre pro-unioniste erau luate în
răspăr de ceilalţi şi vedeam din sondaje că tema Basarabiei devenea pe an ce
trecea tot mai neînsemnată pentru cei din România.
Săptămâna
trecută am fost pe Muntele Athos împreună cu un prieten care a făcut parte din
acea delegaţie din Transnistria, iar la chilia unui pustnic basarabean am fost
abordaţi de un părinte.
– Nu mă
mai cunoaşteţi? – ne-a întrebat. L-am privit nedumerit, căci nu ştiam dacă şi
de unde-l cunoaştem. Sunt părintele Vasile,
duhovnicul măicuţei Ana din Dubăsari. Vă mai aduceţi aminte de ea? Azi se
împlinesc 18 ani de la înălţarea ei la Domnul.
Am
rememorat împreună ziua morţii ei, uimit de memoria extraordinară a părintelui.
– Ce-aţi
făcut pentru românii din Basarabia şi din Transnistria în aceşti 18 ani? – ne-a
întrebat apoi. I-am spus de sumarele noastre legături cu cei de peste Prut.
– Aţi
plâns vreodată de dorul vreunui moldovean, aşa cum măicuţa Ana v-a udat picioarele
cu lacrimile ei?
Am dat ruşinaţi
din cap în semn că nu.
– De
aceea voi nu meritaţi unirea cu Moldova, căci nu-i puteţi iubi pe cei de-acolo
aşa cum vă iubesc ei pe voi. Pentru voi Basarabia e doar un trofeu, un motiv de
mândrie. Pentru moldoveni România este inima lor smulsă din piept, iar voi
sunteţi carne din carnea lor şi şi-ar da şi viaţa pentru voi.
Bănuind
că ne-a jignit şi nedorind să ne supere, părintele Vasile ne-a propus să facem
împreună o slujbă pentru pomenirea măicuţei Ana. I-am spus că nu suntem preoţi şi
nu ştim ce trebuie să facem la o slujbă religioasă.
– Staţi
liniştiţi, vă arăt eu ce să citiţi.
În
paraclisul din chilia athonită a pustnicului basarabean am citit şi am cântat
pentru prima oară o slujbă pentru pomenirea morţilor. Mai întâi timid,
îngânându-i pe cei doi, apoi cu voce din ce în ce mai puternică şi mai sigur pe
mine. Simţeam cum inima mi se înflăcărează şi în faţa ochilor îmi apărea chipul
măicuţei Ana cum plângea şi radia de fericire când ne spunea: ”Acum ştiu că Dumnezeu
e viu!” Am început să lăcrimez. La sfârşitul slujbei l-am văzut pe prietenul
meu cu lacrimi în ochi apropiindu-se de părintele Vasile.
– Iartă-mi
părinte puţina mea credinţă – i-a spus el. Acum ştiu şi eu că Dumnezeu e
pururea viu!
Bruno Ștefan - 17 iunie 2013
